Am cunoscut oameni care iubesc cu ardoare cuvântul, talentați, ba chiar mai mult, nu cuvântul „talent” a fost inventat pentru ei, ci mai degrabă ei au inventat talentul. Și am întâlnit oameni care dădeau foi albe lumii, chiar dacă pe ele era scris ceva cu negru.

Trăim într-o epocă când se scriu cele mai multe cărți, dar nu fiecare din ele ajung la inimă. Nu fiecare din ele transmite un mesaj. Nu fiecare din ele conțin substanță.

Tipografiile lucrează ca albinele, dar nu întotdeuna produc miere. Și nu știu unde începe tragedia, în buzunarul celui care aruncă bani pentru cerneală, sau în dulapurile celor unde se prăfuiesc comori literare.

Mă disperă și mi-e trist totodată pentru că nu scriem în numele artei, ci în numele „numelui propriu”, e la fel cum ți-ai pune o eticheta și te-ai vinde lumii camuflându-te în nume de brand, fiind doar o replică.

Dar din păcate aici, se mănâncă prost și se cumpără doar pentru că e ambalat frumos.

Și totuși cine sunt artiștii adevărați? Unde coabitează ei? Sau „scriitor” poate fi oricine?

Mi-e greu să-mi imaginez cum un artist care abia își crește aripile încearcă să-și facă loc pe orizontul cultural, și care istantaneu este zdrobit de fulgerele unor fenomene statornice care și-au obținut și ei cândva un loc sub soare. Deși, întotdeauna credeam că totul trebuie să fie exact invers, ca cei trecuți prin metamorfoza culturală și artistică să susțină noii mănuitori de cuvinte. Dar din păcate generația veche preferă să taie în ei ca măcelarii în carne, oricât de dur nu ar suna asta.

Vreau să cred totuși că fenomenul „cozilor la tipografii” va înceta sa devină un proces anti-artă, anti-literatură, că în sfârșit va selecta ceea ce trebuie să ajungă pe rafturile din librarii. Or, eu nu văd procesul asta ca un mecanism de business, ci mai degrabă ca un mod de a coace pâine. Pentru că include răbdare, măiestrie, dăruire și în cele din urmă, iubire pentru ceea ce faci. Tocmai atunci vezi cum crește „maiaua” creației tale.

Facem atât de mult tam-tam în jurul unor oameni mici cu bugeturi mari, și nici măcar nu ne dăm seama cum cineva își dă ultima picătură de spirit-cuvântului. Vreau să avem curaj și dorință de a cunoaște pe cei aleși de artă, și să încetăm să glorificăm pseudo-iubitorii cesteia.

Nu mai vreau să găsesc foi albe ambalate frumos în librării, și neg ideea că tot ce se publică trebuie dat citirii. Știu că există câmp de cititor diferit, dar el poate fi ușor îndrumat spre direcția corectă.

Noi nu putem motiva și selecta artiștii adevărați și nu căutăm soluții pentru asta, ce ar fi dacă am deschide ochii sufletului și am privi exact în direcția artei?

AUTOR: Ilinca Televca, studentă, Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, USM