Distrugerea intelectualităţii din teritoriile cucerite a fost una dintre direcţiile prioritare ale politicii ocupantului sovietic. La 28 iunie 1940, în momentul anexarii Basarabiei de către Armata Roşie, Gheorghe Grosu (n. 1896) era primar în patru localităţi: Brânzeni, Volodeni, Alexandreni si Bleşteni din raionul Edineţ. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, împreuna cu familia a fost arestat si dus într-o închisoare stalinistă, de unde aşa şi nu s-a mai întors, iar soţia împreună cu cei trei copii – în Siberia.

Despre soarta tragică a basarabenilor deportaţi, condiţiile extreme în care s-au pomenit şi modalitatea de supravieţuire în Gulag au fost subiectele de discuţii  în cadrul emisiunii “RECURS LA ISTORIE” realizată de doctorul în istorie Mariana S. Ţăranu împreună cu Vera Bejenari, născută în anul 1930, fiica de primar, fostă profesoară de geografie.

Ultimele cuvinte ale tatălui adresate familiei

Despărţitrea tatălui de familie s-a produs la staţia Grimăuţi. La despărţire tata ne-a spus: „Dragii mei, asta e ultima întâlnire a noastră, numai Dumnezeu ştie ce va mai fi cu noi”. După care s-a adresat la fiecare dintre noi. Mamei i-a spus sa aibă gijă de copii. Fraţilor le-a zis să fie bravi aşa cum au fost până acum şi să nu se grăbească să se încurce (se referea la căsătorie). Iar mie mi-a spus că trebuie să-mi fie dragă cartea întotdeauna, pentru că de la om duşmanii pot lua tot, dar ceea ce ai în cap nici o dată nu o să-ţi ieie. Şi eu am îndeplinit porunca lui tata. Despre tata nu am ştiut nimic. Nu am mai avut nici o veste. Nimic.

Descrierea vagonului

Când ne-am urcat în vagoane, apoi jumătate de vagon erau numai scânduri, din perete în perete. Vagonul era cu gratii de fier prin care puteai doar întinde mâna ca să iai o ceşcută cu apă ca să ne spălăm. O parte din oameni s-au aşezat pe scânduri, iar cealaltă jumătate s-au aşezat chiar pe podeaua vagonului. Când s-a pornit vrenul, lumea a început a boci.

Condiţiile vin vagon

Cand am ajuns asproape de Ural, a început a mirosi a produse pietroliere, a naftă. După ce am trecut Uralul prin ferestre intrau în vagoane ţânţari, nişte musculiţe negre, mărunţele care ne mâcau definitiv. Multe nopţi şi zile am trăit mâncaţi de ţânţari, a fost straşnic. Mancarea, un fel de supă, ne-a aduceau într-o căldare, ne dădeau două linguri şi ne spuneau că atunci când o să terminăm de mâncat să le dăm căldarea. Pe cei morţi îi aruncau direct în câmp.

Viaţa în deportare

Când am  ajuns la Omsk şefii erau pregătiţi şi ne aşteptau. Şeful sovhozului de acolo tare îi stima pe moldoveni: Oamenii erau de încredere şi făceau tot ce trebuia numai ca să le dea un ban ca să trăiască.

Pe noi ne-a luat o ruscă Feghiunina care avea trei copii, până la război soţul ei era preşedinte al Cooperativei de Consum. Ea avea văcuşoară. Pe fraţii mei i-au luat în Armata Muncitorească.

Şcoala în deportare

Înainte de 1 septembrie, fratele meu Vasile, care a învăţat la Iaşi a adunat copii şi i-a convins să meargă la şcoală. La 1 septembrie toţi copiii din sovhoz am mers la şcoală. Şcoala de acolo era de 10 ani. În Basarabia eu făcusem o clasă. Toţi copiii, indiferent de vârstă, am fost puşi într-o clasă. Deja a doua zi la lecţii au venit doar jumătate din toţi copiii. Până la urmă am rămas doar eu singură. Numai eu dintre copiii deportaţilor basarabeni am absolvit şcoala. În clala a 8-a în clasă eram 5 elevi şi am fost nevoiţi să mergem în centrul raional. Acolo eram deja 9 elevi în clasă: trei băieţi şi şase fete. După absolvirea şcolii am mers la facultate, am absolvit facultatea de geografie.

Pe noi ne-au transformat în ruşi adevăraţi

Pe noi, pe copiii deportaţilor, ne-au transformat în ruşi adevăraţi. Noi am învăţat limba rusă şi deja o cunoşteam mai bine ca ruşii. Învăţătoarea îi bătea pe ruşi în cap cu caietele mele şi le zicea celorlalţi elevi: uitaţi-vă, ea e moldoveancă, şi cum scrie, dar voi sunteţi ruşi şi…

În familie vorbeam în limba română, dar, după ce s-au căsătorit fraţii cu rusoaice, apoi noi vorbeam doar în limba rusă. După război am început a coresponda cu cei de acasă. Tot timpul visam să revenim în Basarabia. În 1957 împreună cu mama am revenit la baştină.

Întreaga ediţie a emisiunii “RECURS LA ISTORIE” o puteţi asculta pe voceabasarabiei.md.

AUTOR: Alexandra Şaiman

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *