Petru Gaidarji este originar din Tiraspol și absolventul anului III la Colegiul de Medicină din Orhei. Viața lui e o paletă largă de culori. La cei 18 ani, el  a reușit să descopere artistul din sine. Mereu joacă doar cu pasiunile și spune că nu ar putea trăi fără ele.

M9: Petru, povestește-ne ceva despre pasiunile tale…

Petru Gaidarji: Prima mea pasiune a fost muzica… De la 6 ani, săptămânal, în fiecare weekend făceam canto, dar nu a durat mult… Nu era chiar ceea ce îmi doream şi peste un an am făcut “cunoștință” cu un nou prieten – ionica. Eram atât de fascinat, astfel au urmat 5 ani de activitate în acest domeniu. Odată cu pubertatea vin și noi pasiuni, iar muzica deja nu îmi era atât de interesantă. Am început a mă manifesta în desen, un alt gen de creație… Desenam în gri, apoi în cărbune, după care a urmat o perioada în acuarelă. Și iarăși peste un timp a apărut o nouă pasiune. Totul a început de la un cadou dăruit de mama, de ziua mea – ‘aparatul foto, cel care transformă și în prezent ideile mele în artă.

M9: De ce ai ales să faci medicină și nu altceva, care ar avea legătură cu arta?

Petru Gaidarji: Pe lângă toate aceste pasiuni se ascundea un mare vis “când voi fi mare voi vindeca oameni”, cum ziceam eu pe la vreo 4 ani. Copiii de obicei până la absolvirea liceului își schimbă părerea, dar a mea a rămas neschimbată. Din contră, fiind o motivație pentru rezultate remarcabile în cadrul școlii. Îmi încălzesc sufletul zâmbetele oamenilor. Astfel, am făcut tot posibilul să fiu admis la buget în cadrul Colegiul de Medicină din Orhei, asta fiind prima mea victorie.

M9: Ce rol joacă medicina în viața ta?

Petru Gaidarji: Încă odată am fost convins că nu am greșit cu nimic în alegerea profesiei în timpul practicii de vară. Când ambulanța aducea bolnavi gravi cu hemoragii sau persoane cu traume deschise. Văzându-i pe ceilalți  speriați, eu din contra am insistat să asist și chiar să acord ajutor, medicul de gardă oferindu-mi posibilitate. Am condus bolnavii la toate examinările necesare și în ziua ceea am văzut lacrimi în ochii unei bătrâne, lacrimi de fericire, luându-mi mâna și zicând: „Îți mulțumesc din suflet”. Atunci m-am convins că e domeniul în care vreau să activez.

M9: Vezi artistul de azi în viitor?

Petru Gaidarji: Artistul din mine va trăi mereu, pentru că fiecare pasiune : desenul, muzica, fotografia, sunt o parte din mine, mai mult ascunse de ceilalți și manifestate în anumite stări sufletești. Și chiar de mă manifest în unele mai puțin, artistul din mine e efemer.”Viitorul aparține celor care cred în frumusețea viselor lor” de Eleanor Roosevelt. Dacă ești convins că contribuția ta în societate va face lumea mai frumoasă, mai bună, sigur vei obține succes.

M9: Care este cea mai mare realizare a ta?

Petru Gaidarji: Cea mai mare realizare pentru mine a fost în domeniul muzicii. Se apropiau sărbătorile de iarnă, iar eu așteptam cu nerăbdare să vină mama acasă de peste hotare. Deseori seara eram în camera mea și cântam la ionică și în una din aceste seri a venit mama. A intrat încet și asculta, când am terminat m-am întors și am văzut-o pe ea, eram surprins și copleșit. Mama plângea, dar cu zâmbet pe față, înțelegând cât de mândră este și cât de mult mă apreciază.

M9: Cum au reacționat persoanele apropiate ție în alegerea hobby-urilor?

Petru Gaidarji: Persoanele apropiate mereu m-au susținut, m-au îndrumat. Sunt extrem de recunoscător mamei mele care, deși muncește peste hotare și ne vedem rar, mi-a oferit tot suportul pentru a mă dezvolta. Am început a percepe muzica “la gust”  și totul datorită mătușei mele, care m-a educat în timp ce mama muncea. Ea dorea să am o ocupație și mi-a propus să încerc. În domeniul fotografiei am primit multă susținere de la mama care mereu aprecia lucrările mele și  găsea în ele o splendoare. Mereu zicea că trebuie să mă dezvolt,  căci am talent.

M9: Povestește-ne ceva despre copilăria ta…

Petru Gaidarji: Am avut o copilărie mai diferită decât a semenilor mei. Mama divorțase cu tata pe când eu aveam un an. El nu prea ținea legătura cu noi. Mama lucra în două ture, fiindcă mai era și fratele meu de 9 ani, avea de întreținut 2 copii. O perioadă stăteam cu bunica cât mama era la serviciu. Până când a decis să muncească peste hotare. Fratele mamei i-a propus să stau la el, înțelegea că bunica are o vârstă înaintată și bunicul decedase înainte de a mă naște eu. Eram mic și nu înțelegeam nimic. Crescând o cunoșteam pe mama mai bine și mă atârnam de ea în perioada ce venea acasă. Și când pleca era mai greu, plângeam și vroiam cu ea. Pe la vreo 8 ani mă împăcasem cu acest grafic, mai mult, deja înțelegeam că totul e pentru binele meu. Cu tata nu prea comunicam, uneori foarte rar mă vizita. Dar când aveam 7-8 ani plecase și el peste hotare, pierzând legătura definitiv. Putea să mă sune odată la câțiva ani de ziua mea. 

Am absolvit gimnaziul cu brio după care am fost admis la Colegiul de Medicină din Orhei. Și abia acum câteva luni în urmă tata a venit de peste hotare. Eu aflasem despre asta și așteptam să mă sune măcar, dar cred că aveam așteptări prea mari. Într-o zi mi-am limpezit gândurile și m-am dus eu la el, apropo cu bunica de pe tată mențineam legătura și o vizitam când era posibil. Într-o vizită l-am revăzut, după 10 ani de necomunicare. S-a schimbat, dar și eu nu mai sunt copilul cela de 7 ani.

Petru, visător și realist în același timp, spune că: „legătura  dintre artă și realitate sunt „EU!” El continuă să-și dezvolte abilitățile și să creadă că “În lumea asta, e loc și pentru artă!” Totuși, în viitor se vede medic, dar niciodată nu va renunța la pasiunile lui.

AUTOR: Adriana Negru