Mi-amintesc despre o excursie făcută la Cetatea Soroca cu clasa fiului meu, când el era în ciclul primar. Directorul Cetății, Nicolae Bulat, făcuse o glumă spunând că vorbește 12 limbi: româna, moldoveneasca, de stat, maternă… nu le țin minte acum pe toate cum le-a numit el. Copiii au făcut ochi mari, au râs, dar desigur că n-au înțeles durerea ce se ascundea în acea glumă.

Limba vorbită în Republica Moldova a fost și este în continuare un subiect sensibil și care aprinde spiritele de la cea mai mică scânteie. Mă doare sufletul când găsesc în documente noțiunea de limbă de stat. Toate limbile lumii au un nume, numai a noastră este de stat, de parcă celelalte nu sunt și ele de stat. Personal, fiind vorbitoare nativă de română, îmi place să vorbesc și limba rusă, și limba engleză mai mult sau mai puțin, mai corect sau mai puțin corect fiecare dintre cele două, considerând că e minimul de abilități lingvistice pe care am reușit să le obțin pe parcursul vieții mele.

Eu vorbesc cu rușii rusește și cu alți străini în engleză de fiecare dată când am ocazia. N-am ascuns niciodată că o fac pentru că așa îmi doresc eu, pentru a exersa aceste două limbi, având ca scop vorbirea și scrierea lor fluentă. Desigur că nu vorbesc rusește acolo unde simt agresiune pentru limba română din partea interlocutorului. Am mers odată la Bălți și necunoscând orașul, am întrebat de vreo 5-6 persoane cum să ajung la adresa pe care o căutam. Întrebam românește. Mi se cerea să spun rusește ce caut, la care eu întrebam din nou românește, dar cu zâmbetul pe față și absolut fără gram de agresiune în voce.

Incredibil, toți mi-au răspuns și mi-au explicat în română, chiar dacă era o română foarte stâlcită. Probabil că au crezut că sunt din România și chiar n-aș fi înțeles rusește. Le mulțumeam frumos românește și plecam mai departe. Mi se sfâșie sufletul când îi aud pe elevii alolingvi cu câtă batjocură vorbesc de limba română, limba statului în care ei trăiesc și obțin studiile de bază pentru a merge în universitățile lumii să-și facă studii superioare. La fel, mulți alți vorbitori de limba rusă, care iau în derâdere limba română cu o obrăznicie crasă.

Dar când e vorba de moldoveni, care vorbesc rusește chiar și atunci când li se adresează românește, aici mă apucă furia, o furie față de sărăcia mentală de care dau dovadă acești indivizi, care nici ruși, nici moldoveni nu sunt, ei sunt NIMENI. Eram cu fetița la o consultație la medic . Venise un bărbat și mă întrebase rusește dacă eu așteptam la unul dintre cabinete, lângă care eu stăteam pe banchetă. I-am răspuns românește că nu. După câteva secunde mă întreabă repetat în rusă, dacă este cineva în cabinet. I-am răspuns repetat în română că intrase cineva, dar să verifice, pentru că eu n-am urmărit dacă ieșise persoana respectivă.

Îi răspundeam în română, foarte calm, respectuos. El mă privea oarecum lung, de parcă i-ar fi fost greu să mă înțeleagă, dar dacă nu mă întreba repetat, am zis eu că mă înțelegea totuși. La un moment dat, îi sună telefonul și el răspunse într-o moldovenească de toată frumusețea. După cum vorbea el anume moldovenește, sigur era un moldovean care a vorbit cu mine rusește și nu un rus care vorbea românește.

În loc de concluzie: NIMIC.

AUTOR: Ecaterina Meaun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *