Întâlnim deseori observația moralizatoare de a nu uita de unde ai pornit, specificând anume satul. Aceasta fiind, mai mult sau mai puțin, specific oamenilor care au rămas să trăiască în sat ori prin apropiere. Mai sunt și dintre cei care sunt deja “orășeni” și au cam uitat drumul spre sat, nu-și mai recunosc casa părintească, dar cărora le place să vorbească în stânga și-n dreapta despre a nu uita de unde alții au pornit.

Întâlnim și viceversa, oameni orășeni, care se bucură enorm la unele sărbători că rămân doar ei cei cu sânge albastru în oraș, în timp ce țărănimea pleacă la baștină. Doar că la o privire mai largă, orășenii get-beget din Chișinău față de orășenii get-beget din Londra sau New-York ar putea să pară mai țărani, decât țăranii din satele noastre față de Chișinău, dând calificativul de ”țăran” funcție de locul nașterii.

Sunt, desigur, oameni din sate, iubitori adevărați ai baștinei, ai pământului, oameni care nu pot respira alt aer decât cel de pe câmpie și din pădure, oameni care trăiesc din plin emoția ieșirii coltelui din pământ și la fel de intens o trăiesc când dă o grindină și distruge totul; oameni de omenie, de o cultură și o bunătate deosebită, unii dintre ei dând dovada de o înțelepciune pe care mulți orășeni cu sute de cărți la activ n-o vor avea niciodată. Sunt și orășeni adevărați, crescuți și educați prin teatru, film, diverse evenimente culturale, educație aleasă și în cercuri elevate.

Locul nașterii nimeni nu poate să și-l aleagă. Asta e! Nu e vina omului că s-a născut la sat, într-o familie care nu poate să-i ofere prea multe posibilități, mai vorbind aici și despre nivelul de trai caracteristic Republicii Moldova, căci despre ea și despre noi vorbim, respectiv omul rămâne să trăiască acolo unde s-a născut, își face famile, naște copii și-și trăiește viața. Vorba ceea ”mai bine fruntaș în sat, decât codaș la oraș”. Alții, însă, în virtutea unor circumstanțe mai favorabile, își permit să aibă visuri, chiar dacă ei muncesc și cu sapa, și cu vaca la păscut merg, și la porci dau mâncare, și grădina o sapă, dar ei mai și citesc, unii cu lantera sub plapumă toată noaptea, ca a doua zi s-o ia de la început, dar purtându-și visul mereu cu ei. Asemenea oameni au aripi, iar aripile sunt pentru a zbura, să-și caute fericirea acolo unde cred ei că poate fi. Și uite aici apar probozitorii care încearcă mereu să-ți amintească cu motiv și fără motiv de unde unde te-ai pornit și nu cumva să uiți. Nu cumva să îndrăznești să-ți dorești să ieși din glod. Nu se poate! Tu te-ai născut în glod și nu uiți asta NICIODATĂ!

Dacă ai succes în viață, nu cumva să ții nasul pe sus, NU! Ține minte de unde ești, de acolo din glod de unde este și țaca Ileana și cu țaca Ioana, pentru care gazătul (ziarul) are doar destinația de a-l așterne în dulap și-n caloș în loc de talpă, iar cărți au văzut doar la TV. Tu trebuie să fii la nivelul lor, că tu de acolo ești. Să nu îndrăznești să te pui în valoare, MODESTIA S-A NĂSCUT LA SAT. Să nu îndrăznești să gândești liber, că noi neam din neam tot așa gândim, cine ești tu să gândești altfel?

Chiar și dinte cei care au aripi, nu toți au curajul să zboare. Ei desfac timid aripile, dar fiind trași cu multă sârguință la origine, ei cad cu aripile frânte și (poate) se resemnează. Iar dinte cei care au și aripi, și curajul să zboare, deseori o fac cu aripile însângerate, dar nu cedează, se înalță și zboară. Viața a demonstrat că traumele se vindecă.

AUTOR: Ecaterina Meaun