Articolul precedent despre adopția copiilor a generat o discuție pe un forum de mămici. Mă bucur, acesta fiindu-mi și scopul. Sunt multe percepții eronate despre adopție, din cauza cărora, fie oamenilor le este frică să adopte un copil, fie ei au așteptări exagerate.

Eu nu sunt nici pe departe singura care a adoptat un copil, încât să vorbesc despre aceasta ca despre o faptă eroică, dar cu siguranță sunt printre puținii care au curajul să vorbească deschis la această temă, având deja ceva experiență și trăind fiecare emoție despre care vorbesc.

Pe forumul respectiv au fost păreri pro și contra și e firesc să fie așa. Nimeni nu este obligat să adopte un copil și discuțiile publice la această temă nu trebuie să fie tendențioase în acest sens. Unicii care au obligații și responsabilități sunt părinții care dau naștere copiilor. Din păcate, sunt prea mulți părinți, care nu merită acest titlu, aducând pe lume copii, pe care îi lasă în voia sorții…

De pe forumul menționat am selectat o idee pe care vreau s-o pun în discuție. O mămică tânără a scris următoarele: ”Și eu îmi doresc foarte mult să înfiez un bebeluș, de la naștere, ca să-l cresc eu de la început. Am o fetiță de aproape 9 ani și mi se rupe inima când o văd cum se joacă cu copiii mici, atât de mult îi plac . Și cum eu nu mai pot să-i dăruiesc un frățior/surioară, mi-e milă de ea. Știu însă că e foarte dificil procesul adopției.”

Citind aceste rânduri, involuntar mi-am amintit cum i-am dăruit eu pisică fetiței mele la ziua ei de naștere. Am căutat o pisică pe site-urile de adopție a pisicilor și câinilor. Chiar din prima discuție telefonică mi-am dat seama că am o abordare incorectă, abordând pisica ca pe o jucărie, pe care pot s-o dăruiesc copilului meu, iar când copilul se va plictisi, voi putea s-o arunc. La următoarele discuții, mi-am schimbat retorica, pentru că de altfel, iubitorii de pisici nu acceptă dăruirea pisicii pe post de jucărie. Atunci mi-am schimbat doar retorica, dar având pisica în casă, mi-am schimbat și atitudinea.

Eu nu mă apuc s-o critic pe această mămică, e tânără și are o abordare imatură încă a ceea se înseamnă un copil și cu atât mai mult, un copil adoptat. Nu voi critica pe nimeni altcineva pentru o abordare incorectă a adopției, dar mă voi bucura să știu că în urma discuțiilor la această temă, oamenii își vor schimba atitudinea, respectiv abordarea adopției, iar aceasta va fi în beneficiul ambilor: a copiilor adoptați și a părinților adoptatori. O viziune eronată și o abordare incorectă a adopției unui copil poate genera ulterior unele probleme în relația cu copilul adoptat și pentru a găsi justificare, oamenii aruncă toată vina pe moștenirea genetică a copilului.

Copilul adoptat nu este o jucărie pentru copilul tău biologic și el nu este un substituent al unor lipsuri dintr-o familie, precum lipsa copiilor din acea familie și nici nu este rezolvarea diverselor probleme cu care se confruntă un cuplu. El este COPIL. Vrei să adopți un copil, fă-o pentru el, dă-i șansa să trăiască bucuria copilăriei și cea de a cunoaște valoarea familiei, dăruiește-i iubire. Nu încerca să torni în venele lui sângele tău, nu te lupta cu genele lui, ci simplu iubește-l, ai grijă de el, bucură-te să-l vezi țopăind când merge cu tine de mână, bucură-te să-l vezi alintat la mâncare. Nu e un proces simplu și tu trebuie să știi acest lucru.

Un copil adoptat cere implicare dublă (sau poate chiar mai mult) față de copilul tău biologic. În schimb, trecând peste perioadele mai dificile de adaptare reciprocă, copilul adoptat îți va dărui atâta iubire, cât nici nu ți-ai închipuit că poate fi. Da, toți copiii își iubesc părinții, dar copilul adoptat o face cu o intensitate sporită.

Adoptarea unui copil trebuie să vină din inima ta pentru inima lui. Niciun alt motiv nu justifică adopția.

AUTOR: Ecaterina Meaun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *