De multe ori am fost întrebată cum ar fi fost viața mea fără Andreea, fetița mea adoptată. Răspunsul la această întrebare a variat pe parcursul timpului până în prezent.

Pe la început, nu prea știam să răspund la această întrebare, dar nici timp nu aveam să mă gândesc prea mult, trăind intens stările, emoțiile și situațiile care aveau loc zilnic.

Au fost momente când răspunsul era doar pentru mine, un răspuns care rămânea ascuns în adâncul sufletului meu și pe care căutam, cu toată forța mea interioară, să nu-l admit. Cum ar fi fost viața mea dacă nu adoptam un copil? Ar fi fost alta – îmi era răspunsul — aş fi fost liberă să mă dezvolt profesional, să călătoresc, să-mi aranjez, poate, viața personală ( căci tocmai trecusem printr-un divorț, după 18 ani de căsnicie, urmat de o perioadă specifică complicată, iar responsabilitatea pentru fetiță îmi aparținea doar mie, ea fiind în tutela mea și nefiind încă adoptată)…

Omul care ne-a fost mereu alături (mie şi Andreei), omul care a zis că o vom creşte pe fetiță împreună, omul care mi-a oferit echilibrul de care am avut nevoie în acel moment critic, omul care a dat dovadă de o maturitate rar întâlnită — cu mult peste vârsta lui — a fost fiul meu Saşa, de doar 14 ani. Împreună am depăsit toate momentele grele, pas cu pas, zi de zi… ne-am consolidat, creând o relație frumoasă între noi trei — Andreea integrându-se frumos în familia noastră, iar Saşa purtându-şi numele binemeritat, BADEA.

În cele din urmă, răspunsul la întrebare a devenit altul. Acum pot spune, cu fermitate, că Andreea m-a ajutat să devin liberă. M-a ajutat să cunosc un alt fel de libertate, diversă de cea pe care îmi imaginam, inițial, că aș fi avut-o fără fetița mea. Libertatea de a fi altfel. Și apoi, curajul de a vorbi. Am avut nevoie de aceste lucruri, de ambele — atât în procesul de adopție, cât și după.

Odată cu creșterea Andreei, am crescut şi eu. Împreună am trecut prin toate etapele specifice de adaptare: eu printr-o adaptare dublă, care, pe de o parte, a fost adaptarea specifică perioadei imediat următoare unui divorț, iar pe de altă parte, adaptarea specifică cu un copil adoptat. Andreea, la rândul ei, fiind parte implicită a tuturor proceselor. Mă bucur enorm s-o vad cum creşte frumos, interesată fiind de tot ce o înconjoară. O fetiță minunată şi o oglindă perfectă a tot ce sunt şi fac eu.

Din această experiență de viață, am înțeles că percepția despre adopție poate fi diversă de realitatea ei, atât în sens pozitiv, cât și negativ. Oamenii cred că ”aducând copilul în casă”, el va deveni automat ”al tău” așa cum este un copil biologic, dar nu e chiar așa. De aici se trag unele probleme cu care părintii adoptivi nu întotdeauna reuşesc să se isprăvească. La fel, nu puține sunt persoanele care mi-au confesat că ar avea frică să adopteze un copil… ceea ce iarăși este diferit decât se crede. În cazul copiilor adoptați, contează extrem de mult o atitudine sănătoasă a societății, o atitudine sănătoasă a fiecărui om care se află în preajma acestor copii și a respectivilor părinți. Contează fiecare gest al nostru, fiecare vorbă – pentru că ele produc efecte, care, ar putea chiar să genereze situații irecuperabile.

Din considerentele menționate mai sus, am creat această pagină care este adresată părintilor adoptivi, potențialilor parinți adoptivi, copiilor adoptați (care sunt deja mari şi ar putea să împărtăşească unele experiențe), dar şi oricăruia dintre membrii acestei societăți.

Ziceam mai sus, că în prezent am un răspuns la întrebarea cum ar fi fost viața mea fără Andreea, dar sunt încă multe întrebări la care urmează să găsesc răspunsuri. Răspunsurile la întrebările pe care le am, dar poate și răspunsurile la întrebările pe care încă nu le am, aș vrea să le găsesc împreună cu dvs. aici pe această pagină #Adopția_mi_a_schimbat_viața. De aceea, Vă invit cu drag pentru a discuta despre crearea relației cu copilul adoptat ca proces care diferă de relația cu copilul biologic, despre “dereglarea de ataşament” a copilului adoptat – o formulare pe am întâlnit-o pe undeva şi de care, dacă ştiam de mai înainte, mi-ar fi fost mai uşor să trec peste unele momente; despre diverse modalități de relaționare a copilului adoptat și a părintelui adoptiv cu societatea, pe care trebuie să le cunoaştem, pentru a-i susține pe ambii (părine și copil), dar și pentru a încuraja adopția de către persoanele care-și doresc, dar încă ezită s-o facă.

Prezența minunatei mele fetițe în viața mea, mi-a dat curajul de a da voce gândurilor mele și chiar de a le așterne pe hârtie, exprimându-mi atitudinea față de procesele și evenimentele ce au loc în societatea noastră. Vă invit cu drag să vizitați pagina #Adopția_mi_a_schimbat_viața, unde vom discuta despre adopție și nu numai. Sunt deschisă să ascult sugestiile și propunerile dumneavoastră. Îi încurajez pe părinții adoptivi să împărtășească unele experiențe. Îi invit și pe psihologi să-şi expună părerile şi recomandările necesare. Mizez pe suportul dvs. Să fie într-un ceas bun!

AUTOR: Ecaterina Meaun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *